il sogno nel cassetto

Observ ca doua lucruri ma caracterizeaza: intuitia si efectul zig-zag, cum numesc eu abilitatea de a ma strecura prin multime si de a fenta obstacolele intalnite in cale.

Imi amintesc de seara in care ma intorceam cu Beihan la hotelul din Roma intr-un autobuz strain, pe un traseu necunoscut, fara sa stim unde sa ne oprim, tot asteptand sa vedem sigla luminoasa”Orto di Roma” la un colt de strada sau vreo placuta care sa ne indice ca ne aflam pe Grotta Perfetta. Eu nu ma agitam deloc, in schimb Beihan incepuse sa-si faca problema ca mersesem cam multisor si nici urma de hotelul nostru si parca nu indraznea sa-l intrebe pe sofer cat mai avem de mers…Stateam linistita pe scaun si se pare ca la un moment dat inspiratia m-a ridicat brusc si m-a facut sa-l intreb eu unde trebuia sa coboram, exact inainte de intersectia unde statia nostra finala ne astepta (undeva pe o strada perpendiculara).

Si in Bucuresti deseori mi s-a intamplat sa cobor unde trebuie chiar daca niciodata n-am mai trecut pe acolo si nu am mai mers cu respectivul autobuz.Intrebatul nu e la moda la mine si de cele mai multe ori prefer sa ma bazez pe propria inspiratie.

Aseara erau doar 3 grade si asteptam inghetata in statie la Sfanta vineri sa-mi vina 14-le care intarzia sa apara. Au trecut multe tramvaie si la dus si la intors numai al meu nu era nicaieri asa ca am hotarat sa traversez si sa ma postez pe sensul opus, macar atunci cand o trece sa fiu sigura ca-mi ocup un loc`sor comod la caldurica si desigur cum m-am postat in statie a si aparut tramvaiul meu gol-golut la dus (am putut astfel sa probez cateva scaune sa vad unde ma simt mai bine ) si plin-plinut la intors. Intuitia, ce sa-i faci!

Efectul zig-zag se datoreaza poate faptului ca sunt mica si incap dar cred ca am si abilitatea de a ocoli aglomeratia pe margine de trotuare, printre masini, prin culoare si spatii libere “fotografiate” de la distanta .

In concluzie am simtul orientarii in spatiu (destul de putin caracteristic fetelor)…si totusi de mana cu altcineva l-am pierdut in Cismigiu pe inserat…:P

Fall from Grace

Fragile Ego’s

Uimitor cat de multi ani au trecut de cand am intalnit-o pe Talida in camera aceea gri de spital, camera durerii si a sperantei. Astazi, drumul meu tot pe acolo trece, prin fata Foisorului de Foc si deseori ma opresc in statie si privesc geamul camerei unde am stat cu 12 ani in urma. Eram doua copile iar eu o priveam fascinata ca stia asa bine italiana si-mi spunea de pe patul de spital o povestire cu “un ladro”, ca era atat de sigura ca pe maimutica din D`Artagnan o chema Beppe si nu Pepe, cum credeam eu, si ca era atat de tare si nu se smiorcaia ca mine…Ulterior aveam sa descopar din scrisorile ei … si tare multe au mai fost …ca ascundea multe -multe comori dincolo de zambetul ei linistit si sigur.

Si ce frumos scrise mai erau randurile acelea pe care le asteptam nerabdatoare in fiecare saptamana si cat ma mai chinuiam sa fiu la inaltime si sa nu mai fac atatea greseli de ortografie in raspunsurile pe care i le dadeam…Poate ca si ea a facut parte din eroii dragi ai copilariei mele numai ca era mult mai reala decat ei.

O data cu liceul si scrisorile s-au imputinat iar la inceputul facultatii ne-am scris si ultimele scrisori iar de atunci s-a asternut intre noi un val al tacerii care se rezuma doar la presupuneri si amanari. Uneori ma gandeam ca am pierdut-o definitiv odata cu anii ce s-au scurs, ani in care n-am mai stiut nimic de ea… poate pentru ca n-am indraznit sa cred ca o voi mai gasi la vechea adresa din Tg-Jiu. Mi-a fost mai comod sa o caut pe internet cu 5 luni in urma si sa primesc la inceput de saptamana un add pe mess chiar de la ea.

Triasca messul acum! Chiar daca nu are farmecul scrisului de mana pe o bucata de hartie in patratele sau liniute ne aduce mult mai aproape in ciuda distantei care ne desparte (sper – nu pentru multa vreme). Hmmm, vremurile s-au schimbat de atunci si poate ca nici noi nu mai suntem la fel dar amintirile frumoase si trairile de odinioara nimeni nu ni le poate sterge…si ne vor apropia mereu, cum s-a intamplat si acum.

Mi-as fi dorit ca pentru cateva saptamani maturatorii sa nu mai iasa in strada si sa nu mai incarce in fiecare diminata saci plin de frunze aurii…Sa le lase acolo sa inunde strazile, sa acopere asfaltul si pasii mei sa topaie voiosi si sa se piarda in fosnetul lor linistit. Cum ar arata oare Bucurestil?! Ca un oras de basm, melancolic si colorat in zilele calde de toamna si o mica Ventie atunci cand ploaia va cadea, gratie canalelor infundate – desigur:).

Seara i-am dedicat-o Iluminatului. Se pare ca filosofia lui Budha se asemana destul de mult cu cea a jainistilor si oscila intre agnosticism si ateism. Diferenta consta in faptul ca Budha nu credea in existenta unui suflet separat de trup ci considera ca sufletul era doar o falsa idee creata de simturi si gandire. Cu toate acestea el vorbeste de reincarnare ca o posibilitate a indreptarii greselilor din viata anterioara si atingerii fericirii prin eliminarea oricarei dorinte egoiste (nirvana). In principiu ideile promovate se regasesc si in predicile lui Iisus: sa raspunzi raului cu bine, sa nu ranesti nici o fiinta vie, sa nu minti, a fii cast, sa nu iei nimic din ce nu ti se da…etc

Mdea, ce mare lucru, cu exceptia reincarnarii si eu gandeam la fel si il felicit ca a ajuns la aceeasi concluzie ca si mine – nasterea este izvorul nefericirii – :p Modesta de mine se crede iluminata fara a ajunge insa la iluminare…Deh, drumu-i lung pana la Nirvana si eu sunt o fiinta umana egoista si plina de mici dorinte nevinovate.

Nu m-as fi asteptat ca in India, cu patru secole inainte de Hristos, sa fi luat nastere o credinta atee destul de raspandita, credinta care mai exista si azi in anumite comunitati indiene.

Jainistii spuneau ca nu e necesar sa presupunem un creator sau o cauza prima intrucat un creator necreat sau o cauza fara cauza este la fel de neinteles ca o lume necreata sau fara cauza. Considerau logic sa creada ca universul a existat din totdeauna si ca nenumaratele schimbari ce intervin se datoreaza fortelor inerente ale naturii insesi si nu interventiei unei zeitati.

In ciuda aceastei credinte ei nu erau materialisti ci vedeau suflete in toate lucrurile (pietre, metale, lemn..etc) si credeau in reincarnare.

Toti jainistii trebuie sa faca 5 legaminte:

*sa nu raneasca nici o fiinta vie

*sa nu minta

*sa nu primeasca nimic din ce li se ofera

*sa pratice castitatea

*sa renunte la toate placerile oferite de lumea exterioara

Astfel, un adevarat jainist nu putea lucra pamantul intrucat risca sa omoare insecte si viermi, refuza sa manance miere, filtra apa de frica sa nu omoare micile animale care traiau in ea, isi punea un val pe buze de teama ca ar putea respira organismele vii care traiesc in aer, punea pavaza la opit ca nu cumva insectele sa intre in contact cu flacara, mergea maturand pamantul in fata lui pentru ca nu cumva sa calce vreo fiinta vie, niciodata nu sacrifica animale si crea adaposturi pentru animalele bolnave sau ranite.

In schimb era liber sa se sinucida, mai ales lasandu-se sa moara de foame – ca o adevarata victorie a sufletului asupra vointei oarbe de a trai.