il sogno nel cassetto

Ma intalnesc tot mai des cu fost colegi, rude, cunostinte de varsta mea, hotarati sa-si intemeieze o familie, convinsi de iubirea ce si-o poarta, pregatiti sa infrunte greutatile unei vieti in doi pe care se presupune ca o vor imparti pentru totdeauna.
Le stralucesc ochii cand imi povestesc de pregatirile nuntii din toamna, de cum vor sa aranjeze localul, de mancarurile pe care le-au ales, de cat de draguta e rochia de mireasa si fel de fel de alte detalii. Ii ascult, il aprob si zambesc fara sa stiu exact de ce…
Apoi stau si ma mir pentru ca nu le inteleg entuziasmul, nu le pot citi gandurile cele mai ascunse si nu pot trai sentimentele lor cele mai profunde pentru a-mi da seama de unde vine atata convingere pentru a face un pas atat de important, renuntarea la libertate.

Eu nu ma vad avand vreo relatie, nu ma vad in rochie de mireasa calcand pragul bisericii, nici stand in casa cuiva cum se poarta acum intre iubiti si nici dand viata vreunui copil si ingrijindu-l.Trebuie sa fie un lucru foarte greu din moment ce in capul meu totul se contrazice si mi-e foarte greu sa am grija de copilul din mine pozanas, neascultator si incapatanat uneori , timid si fricos alte ori.
La 24 de ani ma simt prea tanara, prea imatura desi cei din jur vor sa-mi arate ca asta e varsta perfecta pentru casatorii. Facultatea o data terminata, jobul potrivit deja gasit uremeaza casatoria si procreerea si abia acum incepe adevarata viata cu al sau rost.
Si totusi eu am impresia (poate gresita) ca pentru majoritatea dintre noi partea cu adevarat frumoasa a vietii se sfarseste odata cu unirea destinelor. Daca la inceputut totul pare magic, inclusiv calcatul si gatitul din dragoste, cu timpul magia se pierde si totul se percepe ca pe o obligatie, un jug de purtat pe umerii obositi.

Eu una nu sunt pregatita sa fac compromisuri si mi-ar placea ca o dragoste idilica sa existe pentru totdeauna in inima mea, fara casatorie dar eterna si profunda, fara drepturi si obligatii dar dezinteresata si sincera. Fiecare la casa lui dar totusi mereu impreuna cu gandul, dandu-ne intalniri romantice, facand promisiuni eterne, plimbandu-ne de mana pe clar de luna.
Mda, o utopie intr-o lume efemera. Totul trece, raman doar amintiri pana in ziua cand vom inchide ochii pentru totdeauna.

Uneori imi vine sa las viata asta pe care o traiesc din inertie (sculat, mancat, servici, tramvai, calculator ,tramvai, mancat, televizor, dormit) si sa plec asa de nebuna sa vad lumea, sa invat sa creez si sa las pe unde trec o particica din mine. Sa vad savanele din Africa, piramidele Egiptului, camilele Saharei, Cambogia si India, luxul Dubaiului, zgarie norii Japoniei, statuile de aur ale Tailandei, vesmintele portocalii ale calugarilor budisti, inaltimile Himalayei, triburile din Papua Noua Guinee, coralii Australiei, peisajele megnifice ale Peruului si Venezuelei, plajele Mexicului, Gran Canyon si parcurile nationale ale Canadei si Europa toata…si fiecare zi sa fie o aventura.

Dar alte ori ma gandesc ca totul depinde de mine, de cum vreau eu sa vad lucrurile indiferent de locul in care ma aflu. Chiar si o zi de monotonie poate deveni o zi de aventura daca ma implic cu entuziasm in orice lucru mic pe care il fac si gasesc partea pozitiva in toate .

Una din putinele fotografii din galeria lui Ami Vitale care nu prezinta ororile razboiului si saracia lumii a treia. Fotografiile sunt de exceptie numai ca pe tine Siropel vreau sa te feresc de o asa lume a groazei.

Aseara am mancat cea mai buna pizza ever. Cea din Buzau de la Junior pe care o tot laudam e mic copil pe langa asta de la Restaurant pizzerie “Sunrise” . Noroc cu Beihan ca altfel nu mai gustam eu asa bunatate stropita si cu o Silva neagra si rece pe care tot pentru prima data am incercat-o… si aveau dreptate cei ce o laudau. Sigur ca nici 0, 250 l n-am baut si deja am ajuns printre nori. Dar chiar daca ma ametesc nu exagerez , sunt doar mai zambitoare si un pic mai comunicativa si in acelasi timp melancolica. N-o sa ma vezi niciodata facand “urat”, in cel mai rau caz as putea sa adorm cu capul pe masa ) dar n-am experimentat inca.